Eram deci două mame la masa rotundă. S-au alăturat între timp alte două, cu bebeluși în brațe.
Între timp, la locul de joacă, copiii se jucau sub ochii noștri. Frățiorul cel mare era un pic mai agitat. Părea că are intenția de a se lega de orice.
Avea nevoie să fie văzut. Nu conta prețul.
Așa că trage de jucăria lui Matei. Apoi se aruncă fix peste locul în care Matei se joacă. Se ține după el și încearcă să îl dea la o parte de la fiecare joc la care se oprea.
Mama lui îl atenționa de fiecare dată. "Lasă copilul în pace! Pleacă de acolo! Te iau acasă dacă nu te potolești. Ia mâna! Ce ai măi, copilule?"
Planul lui funcționa de minune. Toată atenția mamei era asupra lui.
Totul a culminat în momentul în care băiețelul a adunat toate jucăriile de pluș și le-a aruncat în capul lui Matei.
Mama a explodat. L-a scos din locul de joacă și l-a așezat pe scaun. A început o luptă aproape cot la cot.
Palmele lor se întâlneau haotic. Unul dădea, celălalt se apăra, apoi făceau schimb de roluri.
Am simțit că pur și simplu nu pot doar să stau să privesc de pe margine. Poate îi este greu mamei care stă înaintea mea, doar nu era o să o las așa.
Așadar, m-am ridicat de pe scaun și m-a îndreptat către ei.
-Nu vă faceți griji. Sunt niște jucării de pluș. Nu s-a întâmplat mare lucru. Încerc eu să o liniștesc.
-Lăsați că știu eu mai bine, îmi răspunde mama rapid.
[...]
Dar ce aș fi putut face? M-am gândit apoi, că poate mai bine i-aș fi adus un ceai, sau o ciocolată.
Poate ar fi fost mai bine dacă i-aș fi spus că și mie îmi vine greu câteodată și că nu știu ce să fac în unele situații.
Mai bine i-aș fi spus cât de mult o admir că iese cu doi copii deodată din casă, când mie îmi vine greu și cu unul, de multe ori. I-aș fi dat o îmbrățișare, șoptindu-i că vor veni zile mai luminoase, dar nu îmi doream să se simtă și mai jenată decât era deja.
